Un ciot de gand raslet.

Am privit recent o poza la un avatar de la un contact din lista de messenger, o poza unde era cuprins un copil sarman din lumea de jos , statea inghemuit si era atat de slab nutrit incat fara prea mult efort ii putea vedea scheletul osos. Am stat ceva minutzele bune sa privesc acea imagine, care ulterior am realizat ca e doar o franatura din sutele de milioane de poze care ne vin din acele locuri din lume unde mizeria si suferinta sunt la ele acasa. La un momentdat am ajuns sa citesc un jurnal de calatorie al unei prietene ce a ajuns in India in scopul intrajutorarii oamenilor de acolo, si desi asa a fost circumstanta sa fiu eu insumi intr-o situatie grea, in momentul in care citeam despre cat de greu o duc altii in alte locuri ale lumii , mi-am dat seama ca eu nu sunt deloc vrednica sa imi deschid gura. Am invatzat ca mereu partea plina a paharului e ceea ce conteaza , chiar daca e doar o jumatate de masura si nu e una intreaga, conteaza ca macar ceva acolo exista, pentru ca intradevar altora le este dat sa soarba doar din paharul gol.
Oare cate nu ne inconjoara pe noi, sau cate nu detinem , si aici ma refer la un camin calduros, la vederea ochilor si puterea bratelor cu care ne hranim zi de zi, ca sa nu mai spun ca uneori avem mancaruri atat de imbelsugate si totusi ne permitem sa ravnim mereu la ceva mai bun. Nu vreau eu sa dau cu biciul in nimeni pentru ca si eu cad adesea acest examen, si ma intreb adesea oare de ce? De ce am fost proiectatii sa nu ne multumim cu ce avem, si mereu ne dorim mult mai mult, de parca am duce ceva cu noi din lumea aceasta, si astfel din dorinta noastra nebuna de a arata altora cat de bine instariti suntem noi si ce bine ne merge noua , uitam de semenii nostrii care sunt tot fiinte umane, cu sentimente la fel ca si noi,au  acelas organism ca al nostruu care sufera in egala masura si fericirea si durerea. Oh…imi vine sa ma opresc. As vrea sa las totul sa las societatea , sa fug in natura , sa ma initiez si sa imi redobandesc armonia  pe care societatea asta inveninata de atata rau pic cu pic mi-o fura.
Intradevar nu sunt Dumnezeu sa pot aseza intreg globul pamantesc la standardere unei depline armonii care sa contempleze cu fericirea si multumirea aboluta , insa stiu un lucruu, pot , pot, pot, schimba mica lume ce ma inconjoara. E drept ca uneori avem tangente cu unii oameni doar temporar , oamenii asupra carora ne putem pune amprenta doar pentru un anume interval de timp. Si e clar, ca nu putem cu toti oamenii cu care intram in contact, o viata intreaga nu putem sa avem o legatura permanenta, unii pot fi luati dintre noi, altii aleg sa plece singuri sau impinsi de cursul vietii, iar pentru altii noi insine trebuie sa cunoastem limita care trebuie sa ne faca sa ne retragem . Sunt putine persoane in viata care reusesc sa ramana peste timpurii cu noi insa si in acest fel , viata DOAR isi face CURSUL.
Important e cum interelationam noi, poate uneori e nevoie doar de un zambet , sau o simpla vorba pornita din inima spusa cu blandete , poate uneorii nici nu e nevoie de cuvinte ci doar de un comportament adecvat precum o carte care poate fi citita chiar si de cei orbi, si auzita chiar si de cei surzi si traita chiar si de cei ologi.
Oh, da…..
Stiu, toti stim teoria bine 😦
Si peste tot pe unde mergem ni se cere acest lucruu, sa ne iubim aproapele, chiar si fara sa vrem noi sa il facem, fie pe strada , pe la servici , peste tot daca avem din cei 7 ani de acasa, si ne-am deprins cu ceva maniere ,daca nu, macar atunci legal ne simtim constransi sa nu avem un comportament ofensator asupra semenilor nostrii, si totusi inca e atata ura si rautate intre oameni……cand nu e pornit din inima si ceea ce faci nu faci cu drag cam totul e o masca care mai devreme sau mai tarziu tot va cadea jos ….tot ce ne ramane e doar iubirea. Ea e aceea care prin flacari ne traseaza o carare , iar prin valurii e cea care ne inconjoara precum o mantie speciala.

De ce ai pace , cand totul in jurul tau plange?
Si e atat de mult sanage
De ce privesti cu fruntea senina?
Si uiti inbelsugatul har, uitandu-te la tina

In jurul tau sunt oropsiti si oamenii goi
Sunt fiinte la fel de plapande ca si noi
E o invalmasala de lumina si dipret
Pentru ce luptam noi oare cu atata pret?

Iubim in viata cu fapta si cu gandul?
De nu ne mai opreste nici cerul nici pamantul?
Sau pavam incet cu pietre de smarald
Insusi drumul nostruu catre iad?

Iubirea sterge lacrimi                         
Iubirea se caiaete
Iubirea se jertfeste
Iubirea nu raneste
Iubirea se daruieste

Iubirea usureaza povara
Iubirea vindeca boala
Iubirea plange
Iubirea se frange…

Iubirea merge cu orice pret
Iubirea darama pereti
Iubirea nu e ceva raslet
Iubirea e ceva maret.

 

P.S.   Am reusit sa fac rost si de poza despre care scriam la inceputul textului.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s