TE IUBESC!!!

Am cunoscut trandafirul ce a crescut din beton

Te-aş astepta în orice gară din lume pe orice peron

Şi împreună să aşteptăm să prindem trenul fericirii

Amândoi să descoperim împreună tainele iubirii

 

Un nou început din mai multe puncte de vedere:

A început un nou an calendaristic

A început un nou an spiritual

A început un nou an tot aici… pe blog .

Şi a început o nouă viaţă. O viaţă ce aparent ar fi trebuit să fie plină de mai puţine prejudecati. Nu ştiu caţi păţesc ce am paţit eu, mereu auzim tot felul de teori în care suntem îndemnaţi să nu judecăm. Şi desigur dacă aş pune întrebarea: de ce ?

Ar curge şuvoaie de răspunsuri de diferite categorii, am întâlint şi clasica opinie cum că judecata este a lui Dumnezeu. Şi nu aş contesta asta, însă ceva din sinea mea mă îndeamnă să mă întreb, atunci în acest caz ce am de facut ori folosesc tasta “delete” mai des şi mă fac că toate problemele cu care mă confrunt în viaţa de zi cu cu zi le asimilez până la o anumită cotă şi apoi folosesc delete şi zic: Nu de aici, nu mă mai priveşte, judecata e a lui Dumnezeu ….neeee totuşi am gandire, şi vreau să o folosesc, nu vreau să dau eu verdicte pentru alţii însă cred că cel mai cinstit e ca să concluzionez judecand pentru mine însumi. Analizând consecinţele şi învăţând ca din acele concluzii să iau ce e bun şi util pentru viaţa mea .

La rândul meu am să recunosc că mi-am permis luxul să judec pe alţii, deoarece am observat că noi oamenii partiţionăm multe lucruri pe mai multe categorii şi apoi fiecărei chestii îi acordăm un sertăraş în mintuiţa noastră şi astfel apar sertare cu anumite lucruri care noi poate le considerăm proscrise.

Aici am să dau un exemplu mic, în urmă cu ceva anişori întâlneam pentru prima dată o prietenă ce avea părul scurt şi dupa toate analizele mele am considerat că trebuie să o aşez acolo tacticos în sertărelul cu judecati. Deoarece în mintea mea nu am prevăzut că ea putea avea astfel părul şi din urma unor probleme fizice, gen chimioterapie şi mă stransesem precum un arici în mine deoarece nu întelegeam, cum ea poate să vorbească atât de Isus, când ea se poartă ca un “băieţoi”.

Am judecat şi evident atitudinea mea a devenit una recalcitrantă, poate arogantă cum aflasem mai târziu că s-a resimtit starea mea atunci. Nu mai puteam vorbii despre a iubi acea persoana. La fel în timp m-am lovit de multe situaţii, oamenii care fumeaza şi mi-au dat lectii şi a trebuit să iau lecţia dură aceea de a iubi şi nu a judeca pe nimeni.

Mereu mi-a placut maxima lui E.Cioran ce zice: “A iubi înseamnă a suferii, şi cum tot mai putini fug de suferinţă tot mai putini ştiu să iubească.”  Oare când v-om reuşi să lăsăm deoparte judecăţile? Şi să iubim cu adevărat omul de lângă noi, entitatea aceasta atât de pură ce a lasat-o Dumnezeu în preajma noastră, pentru a o iubii necondiţionat.

Mereu avem această tendinţă odioasă de a judecat înainte de a iubii, e precum un instinct mai agasant decât multe alte instincte aflate în noi. Şi totuşi suntem chemaţi să iubim…uneori nu e nevoie de cuvinte pentru a o face, uneori o faptă mică poate vorbi în locul multor cuvinte. Sau o privire plină de blândeţe, sau un zâmbet venit din adânc de inimă, sau o simplă îmbrăţişare preitenească, sau un bătut de palmă pe umărul cuiva împovărat. Putem iubi oamenii prin tot felul de metode am întâlnit fete care se roagă pentru vitorii lor soţi încă cu mulţi ani înainte de a se întâlni ei doi, (asta da dovadă de iubire).

Am început un an nou, în care eu personal îmi propun să iau ca sfat de căpătâi o parte dintr-o fraza a unei persoane de aici de pe blog ce in anul trecut, mi-a scris fără să mă cunoască, că mă iubeşte pentru că exist(asta da formă de exprimare a frumuseţii sufletului). Anul acesta vreau să fac acest lucruu sa iubesc oameni doar pentru că există, că sunt în jurul meu, că mă fac să prind viaţă. Să nu mai judec pe nimeni, să spulber sertarele în care se cuibăreau aşa frumuşel prejudecăţile. A iubii nu e un lucru atât de greu însă a materializa iubirea e ceva atat de grandios  în cât cuvintele toate din toate limbile pământului adunate la un loc nu pot exprima iubirea în forma ei adevărată.

Deci 2011 fi pregatit că eu sunt gata să iubesc, să arăt bunătate , blândeţe, pace şi dragoste, bucurie, facere de bine, şi multe alte astfel de frumoase atribute ce iubirea adevărată le are cu ea.

Aşa că în loc de la mulţi ani aş vrea să vă spun tuturor celor ce poposiţi din când în când pe acest jurnal virtual că vă iubesc pentru că existaţi şi pentru că sunteţi nişte fiiniţe atât de nepătruns de minunate indiferent din ce colţ de ţară va-ţi afla. Aş vrea ca toată binecuvântarea cerului să se odihnească peste voi şi peste mine deopotrivă, şi împreună să înfrumuseţăm tot mai mult acest regat splendid al iubirii cu faptele noastre cu vorbele noastre cu tot ce facem.

Bine ai venit an nou,

Bine ai venit iubire

Când vei găsi o floare

Pe drumul înflorit

Să îţi aduci aminte

Că eu te-am iubit.

Reclame
Publicat în Uncategorized | 9 comentarii

Oameni de zapada

Suntem noi oare oameni de zăpadă?

Hai să facem o incursiune în procesul de formare a unui om de zăpadă, ce rol are el şi efectele ce le resimţim în prezenţa unui astfel de om.
Undeva în parcursul săptămânii trecute, am mers în vizită la nişte prieteni să servim o cafea, iar la intrare in bloc, in faţă, ne scana din priviri un om de zăpadă.
Am intrat în bloc aşteptând cuminţi liftul, şi prvind omul de zăpadă şi copii ce se jucau cu bulgări de zăpadă perindându-se prin faţa lui.
Am stat un moment şi m-am gândit oare câţi oameni de zăpadă nu mai sunt în jurul nostruu?
Hai să aflăm …
Când mergi agale pe gheţuşul vieţii şi mai tragi câte o căzătură pe poteca vieţii, vezi oamenii de zăpadă care stau lângă tine şi nu s-ar clinti nici un moment să te ajute să te ridici.
Au mâini uscate ca nişte crengi, lipsite de vlagă…de ce ai mai aştepta ajutorul lor.
Te privesc cu faţa lor palidă, fără să schiteze nici cel mai mic gest.
Stau îmbrăcaţi în haina lor aparent atât de albă încheiată cu acei năsturaşi negrii din cărbuni.
Ascund sub această haină atât de multă gheaţă, sunt glaciari dee neimaginat.
Ei nu se mişcă nu ar sări nici să te ajute, dar nici nu îţi întorc spatele …şi stau atât de neclintiţi, încât nici dacă ai vrea să îi muţi nu vei izbutii.
Deşi au fularul aşezat la gâtul lor cu atâta maestrie, el e învechit, şi nu le mai ţine de cald.
Atâtea metode învechite şi parşive nu îi mai încălzesc în viaţa vor de zi cu zi…
Ei aşteaptă soarele…în speranţa că poate el le va ţine de cald acolo în mijlocul crivăţului, în mijlocul vieţii lor reci,şi singuratice.
Şi uite aşa oamenii de zăpadă creiază la randul lor alţi oameni de zăpadă, stând în jurul lor şi schiţând un zâmbet atât de fals, fără să realizeze că ei tocmai râd de tabloul în care chiar ei înşiş sunt protagoniştii.
Pe aceşti oameni de zăpadă îi vei întălnii peste tot, de la micile buticuri până în cele mai gigantice centre comerciale.
Aceşti omuleţi de zăpadă au un râset a lor aparte …rad în permanenţă , însă râd fals, deoarece ei sunt atât de trişti în sinea lor.
Ce mă doare cel mai tare e că în această perioadă a anului bisericiele sunt şi ele arhipline de aceşti omuleţi de zăpadă, pe unii îi vezi suflând de zor sau mânuind vre-un instrument muzical, zăngănind ceva, în speranţa că vor reuşii să acopere şuieratul tăios al cruntului crivăţ din viaţa lor.
Schiţează bucuria unei sărbători cum nu a mai fost alta, în care apar cel mai vizibil oamenii de zăpadă.
Cu fruntea ascunsă sub acea oală veche, ei stau mereu încruntaţi, iar crisparea ce o servesc îi face să rămână tot reci, indiferent de locaţia în care s-ar afla ei.
Îi întâlneşti adesea ghemuiţi la casele lor în jurul luminii focului, iar ochii încep sa le strălucească,la vederea meselor încarcate în timp ce simplii oamenii cerşesc în Ajun o dulceaţă de pâine… iar “oamenii de zapada” zâmbesc absurd în jurul mesei pline….
Aceştia sunt caraghioşi când se plâng că este frig… ca şi cum ar ştii cu adevărat ce înseamnă să simţi vântul bătându-ţi pielea… însă realitatea crudă e că din maşina lor lucioasă ei habar nu au ce înseamnă frigul.
Căldura mediului înconjurător ar vrea să îi transforme, să îi topească de sloiul glaciar din ei, şi să îi facă elementul cel mai indispensabil vieţii…APA.
Pentru ca să fi util societăţii în care eşti, trebuie să te mistui pe tine insuţi, să te laşi să dispună şi alţii de tine, nu doar să stai pe margine precum un om de zăpadă.
E plină lumea de oamenii aceştia de zăpadă, care aleargă cu cadouri multiicolore în disperanta încercare de a mai aduce puţină culoare în viaţa altora,
Uitând că ei înşişi sunt un adevărat spectruu de culori însă numai atunci când se lasă penetraţi de razeele luminii Soarelui, îşi vor putea minunăţia de colorit de care dispun.
Să lăsăm haina aceea aparent cuurata pe care o încheiem, prinzându-ne de acei cărbuni negrii ai ei, care ne murdaresc mainile.
Ar trebui să avem măinile curate, ca atunci cănd le vom întinde spre alţii cu apa transformată din noi să le dam sa bea, adica un pumn de apa cristalină, sa nu poluam acea apa vitală, cu mizeriile noastre.
Nimeni nu e obligat să servească din mizeria mâinilor tale…
As vrea sa prindem o aripă de timp din zbor să umplem vechea noastră căciuliţă ciobită cu clipe trecute, scrise pe veci cu dâra unei zăpezi topite.
Sa fim aceia care să sciem pe soare cu zăpada noastră clipe isorice.
Clipa de azi e oportunitatea ce o vem, cea care a trecut deja nu o vom mai putea avea niciodată la îndemână spre a o schimba. Iar clipa urmăatoare nu putem stii de ne aparţine.
Ea ne va urmării precum o stafie în pragul morţii…şi va striga mereu dupa noi, infiorându-ne că nu am făcut-o să fie o clipă demnă de sublima denumire ce o poartă.
Vreau visări albe şi gânduri curate…
Vreau melodiile clopotelor de iarnă şi colindul despre iesle…
… sa iubim Copilul care a dat sens Sărbătorii, nu sărbătoarea care a dat sens Copilului !

Vreau vibraţii de viaţă printre zidurile reci…
Vreau ninsori suave şi lacrimi albastre …
Vreau o iarnă caldă fără “oameni reci”…
Vreau joc de colorit dee aici si pan` la astre

Vreau o sarbatoare cu râset de copii inocenţi,
Şi zurgălit de clopoţei în nopţile îngheţate
Si tot întinsul acoperit de uriasii nămeţi
Si oameni cu inimi calde si pe veci transformate.

Publicat în Uncategorized | Etichetat | 6 comentarii

Frica de inevitabile pierderi :(

Teama de a nu pierde un anumit lucruu pretios .

Nu ati patit oare ca si mine de altfel sa simtiti la un momentdat in viata o teama care sa va taie pofta de a mai cobora dimineata din pat, sau de a mai continua ziua cu tot ce tine de ea…    Eu am patit-o sa vreau sa incep ziua insa din plimele clipe sa ma hartuiasca gandul fricii ca ceva in timpul zilei nu o sa mearga bine, si undeva voi claca, intru-un mod urat de tot. E usor sa pictezi viata in toate formele ei si mai ales ridicand totul la superlativ. Insa mereu trebuie ca sa trecem prin anumite evenimente  a caror gust amar sa ramana mult timp umbrind fiinta noastra. Vorbim despre iubire atat de mult. O ilustram in poeme si in cuvintele cele mai frumoase si cele mai alese cu putinta. Dar ce te faci cand sentimentul fricii de a pierde o iubire imposibila de a fii absoluta si frumoasa te incearca undeva in profundul fiintei.  Aceasta nesiguranta, in care se cere sa…crezi  cu toata iubirea ta.  Acesta sa fie oare pretul platit ? Azi sa stai langa parinti si totusi maine sa traiesti cu frica ca se prea poate sa nu ii mai ai… Cred ca nu exista om care sa nu simta sentimentul acesta atat de inforator asa cum e  el in cele mai reale fetze ale lui. Mi-e atat de greu sa ma gandesc la o frantura de idee ce ma strafulgera acum , …. cred ca daca asi incerca sa ma gandesc la acest sentiment al pierderii mai putin, si as incerca sa imi umpluu mintea cu amintirile frumoaase pertrecute langa acea persoana probabil ca pentru, pret de o clipa, as reusi sa uit de coplesitorul sentiment al fricii. Dar ce folos daca reteta aceasta are un efect nesteziant al constiinte doar de moment… iar in clipa urmatoare  revine acelas gust amar.

Imi fredoneaza inima si mintea cateva versuri ale unei cantari care la un momentdat  sugereaza frumos un indem atat de crud si profund , zice cam asa:  „Nu la mormant le trebuie trandafirii/  Ci in casutza in care ai cresut. Am sa redau textul intreg aici si am sa pun si varinata audio…   Cati dintre noi nu traim acest adevar atat de sangerator… cati dintre noi poate nu ajungem decat o data in an sa ne vedem parintii…de parca dupa ce ei trec in nefiinta nu tot o data pe an (undeva in noiembrie) mergem sa ii mai „vizitam”.  Ce facem acum cat ii avem intre noi, ii intristam cu micile si nepotrivitele noastre chiciuri… ei carora ar trebui sa le incununam fetzele de zambet si inima de voiosie. Cand am cules ultima data de pe fetzele lor o lacrima de suprindere si bucurie neasteptata. Ei sunt cei care ne-au auzit plansul cand eram mici si au tresaltat la fiecare gangaveala a noastra… si acum tot ei sunt acei care tresalta la auzul glasului nostruu la poarta cea invechita de vremi. O imbratisare si doua cuvinte sunt tot ce ei asteapta…. iar cuvantul cel mai presus de tot e unicul MULTUMESC… el echivaleza cu tot ce noi am putea cu atata dibacie sa exprimam.

Voi incheia cu gandul calator spre casuta mea cea draga…spre parintii mei iubiti… si spre vremurile in care alaturi de ei savuram clipe de nedescris in umilele omenesti cuvinte. Dumnezu sa imi ajute si sa va ajute sa va iubiti parintii…oricum vi-s-ar parea a fii ei.  Sunt ai vostrii …iar iubirea nu e atat de scumpa incat sa nu poata beneficia si ei de ea…. ca o risipim noi destul pe alte lucrui nevrednice de a fii iubite….

Dacă mai ai în lume azi o mamă
Încă mai poţi să te numeşti copil
Dacă-ţi trăiesc chiar amîndoi părinţii
Mai poţi să simţi că încă eşti copil.
Dacă ai harul şi î-ţi trăieşte mama
S-o preţuieşti şi vei fi fericit
Dacă-ţi trăiesc chiar amîndoi părinţii
Tu ai cui să spui atunci cînd eşti mîhnit.

Mai poţi să le săruţi aceia mînă
Ce îngrijorîndu-se adesea a obosit
Cu dragoste i-ai dreapta şi o sărută
Căci pentru tine a îmbătrînit.
Mai poţi să dai şi azi florile iubirii
Părinţilor în casa-n care ai crescut
Nu la mormînt le trebuie trandafirii
Ci în căsuţa în care ai crescut.

Părinţii tăi doresc să-i laşi aproape
De sufletul tău cît incă mai trăiesc
Dar tu nu ştii că în taină ei veghează
Cu Duhul Sfînt la tine se gîndesc.
Mai poţi să simţi că încă eşti puternic
Mai poţi umbla prin lume apărat
Dacă părinţii tăi mai sînt în viaţă
Ţi-e sufletul şi duhul mîngîiat.

Voi toţi acei ce aţi rămas în lume
Orfani, nemîngîiaţi şi părăsiţi
Mai este în ceruri pentru voi un Tată
Un Dumnezeu ce vă cheamă să veniţi.
Orfanilor le este mamă şi tată
Şi pentru văduve le e ocrotitor
Acesta este Dumnezeul nostru
La El veniţi ca sa aveti Mantuitor.

Ilie Puha -Daca mai ai in lume azi o mama

http://www.trilulilu.ro/camioradea/869785eb21f3f1

Publicat în Uncategorized | 10 comentarii

Un curcubeu incandescent…

O noapte fara lumina publica?

Avem atatia stalpi de iluminare si totusi asa des ni se ard becurile.
Suntem copii si ni se interzic dulciurile preferate…si poc s-a mai ars un bec.
Repede adolescenta isi face aparitia si in loc sa fim lasati sa ne dam cu skate-ul suntem trimisi la lectii…si mai stingem un bec.
Apoi vine singura noastra tinerete de neuitat, si la fel persoana care tu chiar vrei sa o iubesti, nici macar nu se gandeste ca voi v-ati putea iubii, ci e prea prinsa la randul ei in acelas cerc vicios in care dezvolta si ea ca tine, o iubire in eter pentru o alta persoana…si iar mai stingi un bec.
O, da si cand in final dupa ce ai lasat garda jos si ai devnit familis, afli cu stupoare ca ai crescut exact copii cu comportamenul care nu voiai nici decum sa il deprinda…si mai stingi un bec.
Iar cand batranetile te ajung si crezi ca de acum vei avea doar zile linistite, dar pensiia si medicamentele te scot in strada la cozii interminabile sau la mitinguri, daca nu traiesti cumva cea mai ”senina zii” in care sa te scoata pe strada chiar cei dragi ai tai…si atunci sa nu mai stingi un bec? Oare cine ne da noua dreptul de a ne permite sa stingem ceva de e menit sa arda, sa lumineze pentru altii ce poate au nevoie de un far in mijlocul navigarii lor derutate?
Si iute, uite asa, dealugul vietii  stingem luminte ce trebuiau ca sa arda in instalatia vietii noastre intr-un mod atat de frumos.
Ma gandesc la existenta unui intuneric gros in care sa nu existe nici o alta nuanta afara de negruul sumbruu, iar daca undeva intr-un colt cat de retras se aprinde o frantura de luminita oricat de mica e imposibil sa nu fie observata in acel vitreg mediu.
Ca si caz concret, minerii, daca in mina s-ar intrerupe sistemul lor de iluminare, acolo orice fisura posibila, care ar permite patrunderea luminii, ar fi imposibil sa nu fie observata.
Meditand in linistea noptii la clipele zilei ce a trecut, dintr-o data s-a luat lumina.
In acel moment mi-am amintit de acea singura noapte din multitudinea celor sase luni de zile si nopti petrecute in spital.
Consecutiv eram orbita de o lumina ce venea de la un stalp de iluminat public.
Era adesea suparator si frustrant. Mai ales in perioada in care nu aveam voie sa ma misc, deci eram in imposibilitarea de a ma intoarce cu spatele spre acel bec.
Insa intr-o noapte s-a infaptuit minunatul moment sa fie intuneric natural, deoarece si pe hol se stinsese luminile cele mari, au ramas ceva luminite obscure pe ici pe colo. Iar afara se intrerupse cateva ore curentul electric.
Minunea cea mai frumoasa a fost ca de pe patul acela de suferinta sa pot privii minunatia de luminite de pe bolta cerului. Eu aveam harul acesta, si il constientizam ca un dar nemeritat deoare ce, altii cheltuie mult sa poata vedea bine lumina de la stalpul din apropiere, deoarece probabil cerul le era imposibil. Vedeam o ”instalatie” mirifica, unele parca palpaiau altele luminau intens, iar altele plapande mijeau asa sfioase, unele mari , alele micute si dragute. atunci in acel moment mi-am amintit de pasajul din Scriptura care catalogheaza oamenii prin comparatie cu cerul si zice cam asa: „Daniel 12:3        Cei intelepti vor straluci ca stralucirea cerului, si cei ce vor invata pe multi sa umble in neprihanire vor straluci ca stelele, in veac si in veci de veci.”
La fel stelelor cerului suntem si noi, o instalatie de lumini pentru lumea in care traim, pentruu unii luminam puternic, pentru altii palpaim o scurta perioada de timp si poate pt altii doar le intrezarim cate un pic din minunatul nostru colorit.
Ohh, dar daca nu am mai stinge becurile din ”instalatia” vietii noastre si in pofida esecului am continua sa luminam, am continua sa iubim…
Oare, la final, cand vom arunca o privire peste minunatia incandescenta de colorit, oare nu ne vom umple de bucurie, si nu vom tresalta in lacrimi de veselie?
Dar daca totul ramane stins si pe langa tristetea ca tot am stins becurile, vom mai primi la final si privelistea unui negruu abolut, lipsit de orice scanteie,lipsit de orice speranta.
Oare, asta e lupta noastra sa trecem pe o viata de „low cost” cand noi ne alimentam dintr-o sursa de energie inepuizabila?
Dumnezeu nu are nevoie de amintirea mea nostalgica la ce am fost sau ce am facut candva,
ci El ma vrea in incandescanta, in fosforescenta, un adevarat spectruu al luminii din care sa nu lipseasca nici un bec din al  fiecarei etape a vietii.
Daca arzi mareste-ti puterea in Dumnezeul Luminii, fi fara grija rezistenta e la mijloc, e un Mijlocitor de neegalat,
Vrei sa vezi pana la cat poate duce rezistenta?  puneti ma la incercare a zis El uite cam asa parca: „Maleahi 3:10        Aduceti insa la  casa vistieriei toate zeciuielile, ca sa fie hrana in Casa Mea; puneti-Ma astfel la incercare, zice Domnul ostirilor, si veti vedea daca nu va voi deschide zagazurile cerurilor, si daca nu voi turna peste voi belsug de binecuvantare.”
In incheiere vreau sa raman cu gandul ancorat aici in vremurile de suferinta si de esecuri,ce nu sunt decat vremuri de pregatire, si, de aceea ele nu sunt fara sfarsit. Chiar aici pe pamant vor urma vremuri de bucurie, veselie si lumina. Acestea vor fi doar un preludiu la ce va urma. Ele ne arata ca dupa aceasta viata cu perioadele ei, in care nu avem dreptul sa stingem luminitele, vor fi bucurii vesnice in imparatia Cerului. Sa traiesc anticipat, acestei luminoase bucuri, as vrea.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

De ce ne rugam, cand ne rugam?

Mi-a placut o cugetare care spunea  ca atunci cand la meteo vremea e probabila prezenta la biserica e abundenta, iar cand vremea e precisa prezenta la biserica e slaba. Dar oare,  chiar omul sa sufere de chiar atat de multa inconstienta in cat sa isi permita sa il foloseasca pe Dumnezeu precum o mantaua in vreme grea? Am patit nu o data, sa nu pot sa simt impreuna cu cineva si sa nu pot sa ma sprijin pe umarul nimanui … dar raspunsul venea cu recea bataie pe umar : ma rog pentru tine, ca Domnul sa: … (si aici urmeaza lungul sir cu atributiuni care le dispunem  noi subordonatului nostruu sa le execute).  Ore eu ca simplu om ce as avea nevoie? Unii zic ca Dumnezeu lucreaza prin oameni… atunci de ce prin rugaciuni dam dispozitii sa faca El ce poate ar trebui noi saa facem? Si totusi ne rugam incontinuare de parca am incerca noi sa fim la carma tuturor lucruriilor. Care este scopul pentru caare ne rugam? putem sa fim chiar atat de inconstienti ca inaltand rugaciuni care ordona, nu facem nimic altceva decat sa ne jucam cu Dumnezeu. Ce e lutul ca sa ii spuna olarului cum sa il faca? Rugaciunea am inteles ca are tot felul de pasi si ca Dumnezeu nu se supara sa ii facem si cereri de exempluu cum a facut proorocul Ilie,cerand foc din cer… sunt convinsa ca nu in zadar in Scriptura Dumnezeu cere oamenilor sa il punem la incercare. toate au un scop si toate isi au vremea lor, e inutil sa ceri sanatate daca tu nu ti-o doresti cu adevarat, si nu faci nimic pentru asta. E exact ca si un sportiv care vrea sa castige premiul dar el nu face pentru aceasta nici un antrenament. Si in final ajung tot la rugaciune care e exact acelas lucruu eea e o comunicare cu Dumnezeu. Noi avem dorinta sa ajungem in prezeenta Dumnezeului cel Viu, insa nu ne antrenam pentru aceasta; daca aici nu comunicam cu El, oare ne putem permite sa avem pretentia sa comunicam cu El o vesnicie intreaga? Rugaciunea nu e modalitatea de a detine autocontrolul lucrurilor din viata noastra, rugaciunea e starea cre reflecta cine suntem noi cu adevarat in Hristos. Viata spirituala e egala cu cea umana, ca sa functioneze perfect e necesar ca toatel lanturile trofice sa functioneze perfect, chiar si rugaciunea. Am stat suficient timp in spital sa pot observa atat de bine fenomenul acela de a-L cauta pe Dumnezeu atunci cand dai de greu… si ce m-a uimit a fost salutul acela ce o mare comunitate foarte mare de religiosi il folosesc: „Doamne ajuta!”. De parca in afara spitalului nu ar putea sa foloseasca aceasta „formula magica” poate cred ca nu mai ar avea efect. Stand pe patul spitalului am inteles cel mai bine pasajul din Scriptura unde zice ca Dumnezeu da ploaia Sa si peste cei buni si peste cei rai. Si ma gandeam ca noi oamenii de multe ori mergem asa la plesneala, da poate ca „Doamne Doamne ajuta!”. Uneori ploaie chiar cade si in loc sa iti creasca tie (om neprihanit) zarzavatul in gradina ii creste vecinului (pacatos notoriu). Si atunci stai si te intrebi cum la mine nu a functionat „Doamne ajuta!” si al celalalt da.  Si aici din nou intervine intrebarea: de ce ne rugam cand ne rugam?……Eu recunosc, din agonia nebuna de a-mi detine autocontrolul vietii mele am uitat  adevaratul scop al rugaciunii; nu stiu cati nu au patit si ei asta…dar zicea cineva o chestie interesanta, ca daca vrei sa iti dai seama ca esti prost, iti trebuie totusi putina intelepciune sa iti dai seama de asta. Oare suferim noi de aceasta „prostie spirituala”, oare chair putem sa ne autoinselam ca Dumnezeu se laasa batjocorit, oare Domnul Isus cand se roaga pentru noi, o face cu atata superficialitate cum o facem noi adesea?

O sa inchei cu un gand ce mi-a venit acum in minte reflectand la rugaciune … ea e precum o planta vindecatoare care neintrebuintata in modul corect poate fii daunatoare mai mult decat bebefica. Cred ca e un gand ce sta in concordanta foarte buna cu ceea ce spunea o data Oscar Wilde: „cand zeii vor sa ne pedepseasca, ne implineesc rugaciunile”.

Asa ca sa zic: „Doamne ajuta!”?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Solitar regasit in toiul durerii mele.

In linistea zorilor acestei noi zile…, as vrea sa vin, sa cersesc de la Dumnezeu o clipa de atentie…, in care sa lase sa curga din pacea, intelepciunea si  taria Lui, deasupra inimii mele. Vreau sa privesc astazi lumea cu ochii plini de iubire…, vreau sa fiu rabdatoare intelegatoare si blanda. As vrea sa ii vad DINCOLO DE APARENTE pe copii Domnului, asa cum ii vede El. Si astfel sa nu vad decat binele in fiecare din ei. Sa imi inchid  urechile mele fata de orice calomnie…, sa imi pazesc limba de orice vorbire de rau…, sa nu ramana in mintea mea decat gandurile care binencuvanteaza. Sa fiu atat de binevoitoare si voioasa…, incat toti acei care se apropie de mine sa simta prezenta Sa…, sa ma imbrac  cu frumusetea Sa si sa fac ca dealungul zile sa Il vestesc lumii… si sa luminez  ca o faclie in noapte.

amin.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Ti-ai perdut nufarule, din nou, cate o petala.

A mai trecut un nufar prin fatza Ta Parinte

Era asa de zdrentuit si-n vechi vesminte

Ti-a lasat o petala rupta in al vietii zbucium

Si acum pluteste spre lava ce il mistuie in scrum

Traiesc in lumea asta pe o apa asa ciudata, nu e ca orisicare alta,e diferita e incalzita de un cuptor cred.Ma plimb deasupra apei , incercand sa nu ma afund, si in acest zbucuim trist cate o petala-mi piere, am sa o las aici …

M-am baricadat in inima mea atat de tare incat nu mai vreau in mod voluntar sa nu mai las nici o fisura in zidul inimii mele.Cel putin o vreme vreau liniste profunda sa inot in sinea mea sa aranjez polenul si pistilul sa-l indrept… si nimic de la niimeni sa nu mai astept.

TRADARE e termenul cel mai exact ce persista in inima-mi mereu doar despre asta imi fredoneaza inima imnuri.

o lacrima mai poatee sa imi cada…dar si ea ce rost mai are acum?

Oamenii se inseala unii pe altii asa cum scriam altadata in alt loc, tot ce facem de la periatul dintilor pana la bomba atomica sau a purta un tricou anume totul e doar spre a atrage atentia asupra noastra , si bine inteles nu contest si celelalte scopuri pentru dinti sanatatea , bomba atomica pentru razboi , tricoul->> vestimentatia care e atat de necesara mai ales celor carora tesatura nu le este un bun amic.

Nevoind sa ma indepartez de subiect revin la tradare, digeram cu usurinta micile tradari venite din partea oamenilor, dar cand te simti tradat de Dumnezeu ce e de facut?

As vrea sa ma detasez de ideea asta si totusi de prin octombrie ma nelinisteste uramarindu-ma peste tot. Nu am crezut niciodata ca in inima mea exista asemenea teren prielnic pentru a se dezvolta un astfel de sentiment. E simplu sa mergi prin credinta cand primesti raspuns la toate, mai devreme sau mai tarziu.

Insa mie mi-e teama ca nici nu imi doresc cu adevarat raspunsul la toate intrebarile ce le am. Asa suntem noi punem intrebari multe carora nu indrasnim cu adevarat sa le auzim raspunsul. Rugaciuni inaltate cu credinta si raspunsul vine de indata, persoana respectiva pleaca la odihna vesnica, apoi alte rugaciuni inaltate si la fel raspunsul vine de indata in loc de vindecare …amputatie. Apoi rugaciuni pentru casnicii…raspunsul->inevitabilul se produce, divort.

Sa caut motive, cauze din pricina carora raspunsul asteptat e doar raspunsul contrar? ah, am obosit in aceasta….

nee, prefer o baricada a inimii mele… sunt satula pana la refuz si de raspunsuri asteptate si de raspunsuri neasteptate, cat si de raspunsuri primite. Vise naruite … e simplu sa diger fraze de genul: asa a fost voia Domnului, sau cine esti tu lutul sa ii dai olarului lectii? Sincer ma intreb oare noi suntem chiar niste muste care in mod preferential sau aleatoriu suntem alese spre a suprota nenorocirea si urgia? In timp ce altele bine merci stau si se lafaie la soare in lapte si miere.

Sau ce nu intelegem noi vom intelege dincolo.             -Da sigur, am de ales alta optiune?

Si lungul sir al acestor asa zis sfaturi,imbarbatari poate curge in mod abundent…. asa de suprafata am ajuns sa fim, nu mai suntem capabili sa oferim o mana cu adevarat filantropa. Dar cand pustia e lunga si arida, si totul e o liniste absurda,ba mai mult arsita neneorocirilor nu neconteneste a te urma,cant totul e un vis pierdut, cum sa mai fii capabil sa te renasti din propia cenusa ce si ea e amestecata cu nisipul arzator?

De ce cu atata usurinta toti fredoneaza cantari si versete in care ma indeamna sa lupt daca peste tot mi se spune ca batalia e deja castigata? Ca apoi sa mi-se arunce cu reprosuri ieftine ca trebuia sa apuc pe cealalta cale, adica daca merg pe dreapta aud ca trebuia sa sa merg pe stanga si daca merg pe stanga sa afluu cu stupoare ca trebuia sa merg pe dreapta.

revin la titluu un nufar creste pe ape caldutze. momentan sunt pe apa in larg naufragiez constienta fiind ca in loc de acea apa calduta intr o zii poate ajunge sa fie lava, acest surogat cu doua fetze. Nimicire sau purificare?

 

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii