Oameni de zapada

Suntem noi oare oameni de zăpadă?

Hai să facem o incursiune în procesul de formare a unui om de zăpadă, ce rol are el şi efectele ce le resimţim în prezenţa unui astfel de om.
Undeva în parcursul săptămânii trecute, am mers în vizită la nişte prieteni să servim o cafea, iar la intrare in bloc, in faţă, ne scana din priviri un om de zăpadă.
Am intrat în bloc aşteptând cuminţi liftul, şi prvind omul de zăpadă şi copii ce se jucau cu bulgări de zăpadă perindându-se prin faţa lui.
Am stat un moment şi m-am gândit oare câţi oameni de zăpadă nu mai sunt în jurul nostruu?
Hai să aflăm …
Când mergi agale pe gheţuşul vieţii şi mai tragi câte o căzătură pe poteca vieţii, vezi oamenii de zăpadă care stau lângă tine şi nu s-ar clinti nici un moment să te ajute să te ridici.
Au mâini uscate ca nişte crengi, lipsite de vlagă…de ce ai mai aştepta ajutorul lor.
Te privesc cu faţa lor palidă, fără să schiteze nici cel mai mic gest.
Stau îmbrăcaţi în haina lor aparent atât de albă încheiată cu acei năsturaşi negrii din cărbuni.
Ascund sub această haină atât de multă gheaţă, sunt glaciari dee neimaginat.
Ei nu se mişcă nu ar sări nici să te ajute, dar nici nu îţi întorc spatele …şi stau atât de neclintiţi, încât nici dacă ai vrea să îi muţi nu vei izbutii.
Deşi au fularul aşezat la gâtul lor cu atâta maestrie, el e învechit, şi nu le mai ţine de cald.
Atâtea metode învechite şi parşive nu îi mai încălzesc în viaţa vor de zi cu zi…
Ei aşteaptă soarele…în speranţa că poate el le va ţine de cald acolo în mijlocul crivăţului, în mijlocul vieţii lor reci,şi singuratice.
Şi uite aşa oamenii de zăpadă creiază la randul lor alţi oameni de zăpadă, stând în jurul lor şi schiţând un zâmbet atât de fals, fără să realizeze că ei tocmai râd de tabloul în care chiar ei înşiş sunt protagoniştii.
Pe aceşti oameni de zăpadă îi vei întălnii peste tot, de la micile buticuri până în cele mai gigantice centre comerciale.
Aceşti omuleţi de zăpadă au un râset a lor aparte …rad în permanenţă , însă râd fals, deoarece ei sunt atât de trişti în sinea lor.
Ce mă doare cel mai tare e că în această perioadă a anului bisericiele sunt şi ele arhipline de aceşti omuleţi de zăpadă, pe unii îi vezi suflând de zor sau mânuind vre-un instrument muzical, zăngănind ceva, în speranţa că vor reuşii să acopere şuieratul tăios al cruntului crivăţ din viaţa lor.
Schiţează bucuria unei sărbători cum nu a mai fost alta, în care apar cel mai vizibil oamenii de zăpadă.
Cu fruntea ascunsă sub acea oală veche, ei stau mereu încruntaţi, iar crisparea ce o servesc îi face să rămână tot reci, indiferent de locaţia în care s-ar afla ei.
Îi întâlneşti adesea ghemuiţi la casele lor în jurul luminii focului, iar ochii încep sa le strălucească,la vederea meselor încarcate în timp ce simplii oamenii cerşesc în Ajun o dulceaţă de pâine… iar “oamenii de zapada” zâmbesc absurd în jurul mesei pline….
Aceştia sunt caraghioşi când se plâng că este frig… ca şi cum ar ştii cu adevărat ce înseamnă să simţi vântul bătându-ţi pielea… însă realitatea crudă e că din maşina lor lucioasă ei habar nu au ce înseamnă frigul.
Căldura mediului înconjurător ar vrea să îi transforme, să îi topească de sloiul glaciar din ei, şi să îi facă elementul cel mai indispensabil vieţii…APA.
Pentru ca să fi util societăţii în care eşti, trebuie să te mistui pe tine insuţi, să te laşi să dispună şi alţii de tine, nu doar să stai pe margine precum un om de zăpadă.
E plină lumea de oamenii aceştia de zăpadă, care aleargă cu cadouri multiicolore în disperanta încercare de a mai aduce puţină culoare în viaţa altora,
Uitând că ei înşişi sunt un adevărat spectruu de culori însă numai atunci când se lasă penetraţi de razeele luminii Soarelui, îşi vor putea minunăţia de colorit de care dispun.
Să lăsăm haina aceea aparent cuurata pe care o încheiem, prinzându-ne de acei cărbuni negrii ai ei, care ne murdaresc mainile.
Ar trebui să avem măinile curate, ca atunci cănd le vom întinde spre alţii cu apa transformată din noi să le dam sa bea, adica un pumn de apa cristalină, sa nu poluam acea apa vitală, cu mizeriile noastre.
Nimeni nu e obligat să servească din mizeria mâinilor tale…
As vrea sa prindem o aripă de timp din zbor să umplem vechea noastră căciuliţă ciobită cu clipe trecute, scrise pe veci cu dâra unei zăpezi topite.
Sa fim aceia care să sciem pe soare cu zăpada noastră clipe isorice.
Clipa de azi e oportunitatea ce o vem, cea care a trecut deja nu o vom mai putea avea niciodată la îndemână spre a o schimba. Iar clipa urmăatoare nu putem stii de ne aparţine.
Ea ne va urmării precum o stafie în pragul morţii…şi va striga mereu dupa noi, infiorându-ne că nu am făcut-o să fie o clipă demnă de sublima denumire ce o poartă.
Vreau visări albe şi gânduri curate…
Vreau melodiile clopotelor de iarnă şi colindul despre iesle…
… sa iubim Copilul care a dat sens Sărbătorii, nu sărbătoarea care a dat sens Copilului !

Vreau vibraţii de viaţă printre zidurile reci…
Vreau ninsori suave şi lacrimi albastre …
Vreau o iarnă caldă fără “oameni reci”…
Vreau joc de colorit dee aici si pan` la astre

Vreau o sarbatoare cu râset de copii inocenţi,
Şi zurgălit de clopoţei în nopţile îngheţate
Si tot întinsul acoperit de uriasii nămeţi
Si oameni cu inimi calde si pe veci transformate.

Reclame
Publicat în Uncategorized | Etichetat | 6 comentarii

Frica de inevitabile pierderi :(

Teama de a nu pierde un anumit lucruu pretios .

Nu ati patit oare ca si mine de altfel sa simtiti la un momentdat in viata o teama care sa va taie pofta de a mai cobora dimineata din pat, sau de a mai continua ziua cu tot ce tine de ea…    Eu am patit-o sa vreau sa incep ziua insa din plimele clipe sa ma hartuiasca gandul fricii ca ceva in timpul zilei nu o sa mearga bine, si undeva voi claca, intru-un mod urat de tot. E usor sa pictezi viata in toate formele ei si mai ales ridicand totul la superlativ. Insa mereu trebuie ca sa trecem prin anumite evenimente  a caror gust amar sa ramana mult timp umbrind fiinta noastra. Vorbim despre iubire atat de mult. O ilustram in poeme si in cuvintele cele mai frumoase si cele mai alese cu putinta. Dar ce te faci cand sentimentul fricii de a pierde o iubire imposibila de a fii absoluta si frumoasa te incearca undeva in profundul fiintei.  Aceasta nesiguranta, in care se cere sa…crezi  cu toata iubirea ta.  Acesta sa fie oare pretul platit ? Azi sa stai langa parinti si totusi maine sa traiesti cu frica ca se prea poate sa nu ii mai ai… Cred ca nu exista om care sa nu simta sentimentul acesta atat de inforator asa cum e  el in cele mai reale fetze ale lui. Mi-e atat de greu sa ma gandesc la o frantura de idee ce ma strafulgera acum , …. cred ca daca asi incerca sa ma gandesc la acest sentiment al pierderii mai putin, si as incerca sa imi umpluu mintea cu amintirile frumoaase pertrecute langa acea persoana probabil ca pentru, pret de o clipa, as reusi sa uit de coplesitorul sentiment al fricii. Dar ce folos daca reteta aceasta are un efect nesteziant al constiinte doar de moment… iar in clipa urmatoare  revine acelas gust amar.

Imi fredoneaza inima si mintea cateva versuri ale unei cantari care la un momentdat  sugereaza frumos un indem atat de crud si profund , zice cam asa:  „Nu la mormant le trebuie trandafirii/  Ci in casutza in care ai cresut. Am sa redau textul intreg aici si am sa pun si varinata audio…   Cati dintre noi nu traim acest adevar atat de sangerator… cati dintre noi poate nu ajungem decat o data in an sa ne vedem parintii…de parca dupa ce ei trec in nefiinta nu tot o data pe an (undeva in noiembrie) mergem sa ii mai „vizitam”.  Ce facem acum cat ii avem intre noi, ii intristam cu micile si nepotrivitele noastre chiciuri… ei carora ar trebui sa le incununam fetzele de zambet si inima de voiosie. Cand am cules ultima data de pe fetzele lor o lacrima de suprindere si bucurie neasteptata. Ei sunt cei care ne-au auzit plansul cand eram mici si au tresaltat la fiecare gangaveala a noastra… si acum tot ei sunt acei care tresalta la auzul glasului nostruu la poarta cea invechita de vremi. O imbratisare si doua cuvinte sunt tot ce ei asteapta…. iar cuvantul cel mai presus de tot e unicul MULTUMESC… el echivaleza cu tot ce noi am putea cu atata dibacie sa exprimam.

Voi incheia cu gandul calator spre casuta mea cea draga…spre parintii mei iubiti… si spre vremurile in care alaturi de ei savuram clipe de nedescris in umilele omenesti cuvinte. Dumnezu sa imi ajute si sa va ajute sa va iubiti parintii…oricum vi-s-ar parea a fii ei.  Sunt ai vostrii …iar iubirea nu e atat de scumpa incat sa nu poata beneficia si ei de ea…. ca o risipim noi destul pe alte lucrui nevrednice de a fii iubite….

Dacă mai ai în lume azi o mamă
Încă mai poţi să te numeşti copil
Dacă-ţi trăiesc chiar amîndoi părinţii
Mai poţi să simţi că încă eşti copil.
Dacă ai harul şi î-ţi trăieşte mama
S-o preţuieşti şi vei fi fericit
Dacă-ţi trăiesc chiar amîndoi părinţii
Tu ai cui să spui atunci cînd eşti mîhnit.

Mai poţi să le săruţi aceia mînă
Ce îngrijorîndu-se adesea a obosit
Cu dragoste i-ai dreapta şi o sărută
Căci pentru tine a îmbătrînit.
Mai poţi să dai şi azi florile iubirii
Părinţilor în casa-n care ai crescut
Nu la mormînt le trebuie trandafirii
Ci în căsuţa în care ai crescut.

Părinţii tăi doresc să-i laşi aproape
De sufletul tău cît incă mai trăiesc
Dar tu nu ştii că în taină ei veghează
Cu Duhul Sfînt la tine se gîndesc.
Mai poţi să simţi că încă eşti puternic
Mai poţi umbla prin lume apărat
Dacă părinţii tăi mai sînt în viaţă
Ţi-e sufletul şi duhul mîngîiat.

Voi toţi acei ce aţi rămas în lume
Orfani, nemîngîiaţi şi părăsiţi
Mai este în ceruri pentru voi un Tată
Un Dumnezeu ce vă cheamă să veniţi.
Orfanilor le este mamă şi tată
Şi pentru văduve le e ocrotitor
Acesta este Dumnezeul nostru
La El veniţi ca sa aveti Mantuitor.

Ilie Puha -Daca mai ai in lume azi o mama

http://www.trilulilu.ro/camioradea/869785eb21f3f1

Publicat în Uncategorized | 10 comentarii

Un curcubeu incandescent…

O noapte fara lumina publica?

Avem atatia stalpi de iluminare si totusi asa des ni se ard becurile.
Suntem copii si ni se interzic dulciurile preferate…si poc s-a mai ars un bec.
Repede adolescenta isi face aparitia si in loc sa fim lasati sa ne dam cu skate-ul suntem trimisi la lectii…si mai stingem un bec.
Apoi vine singura noastra tinerete de neuitat, si la fel persoana care tu chiar vrei sa o iubesti, nici macar nu se gandeste ca voi v-ati putea iubii, ci e prea prinsa la randul ei in acelas cerc vicios in care dezvolta si ea ca tine, o iubire in eter pentru o alta persoana…si iar mai stingi un bec.
O, da si cand in final dupa ce ai lasat garda jos si ai devnit familis, afli cu stupoare ca ai crescut exact copii cu comportamenul care nu voiai nici decum sa il deprinda…si mai stingi un bec.
Iar cand batranetile te ajung si crezi ca de acum vei avea doar zile linistite, dar pensiia si medicamentele te scot in strada la cozii interminabile sau la mitinguri, daca nu traiesti cumva cea mai ”senina zii” in care sa te scoata pe strada chiar cei dragi ai tai…si atunci sa nu mai stingi un bec? Oare cine ne da noua dreptul de a ne permite sa stingem ceva de e menit sa arda, sa lumineze pentru altii ce poate au nevoie de un far in mijlocul navigarii lor derutate?
Si iute, uite asa, dealugul vietii  stingem luminte ce trebuiau ca sa arda in instalatia vietii noastre intr-un mod atat de frumos.
Ma gandesc la existenta unui intuneric gros in care sa nu existe nici o alta nuanta afara de negruul sumbruu, iar daca undeva intr-un colt cat de retras se aprinde o frantura de luminita oricat de mica e imposibil sa nu fie observata in acel vitreg mediu.
Ca si caz concret, minerii, daca in mina s-ar intrerupe sistemul lor de iluminare, acolo orice fisura posibila, care ar permite patrunderea luminii, ar fi imposibil sa nu fie observata.
Meditand in linistea noptii la clipele zilei ce a trecut, dintr-o data s-a luat lumina.
In acel moment mi-am amintit de acea singura noapte din multitudinea celor sase luni de zile si nopti petrecute in spital.
Consecutiv eram orbita de o lumina ce venea de la un stalp de iluminat public.
Era adesea suparator si frustrant. Mai ales in perioada in care nu aveam voie sa ma misc, deci eram in imposibilitarea de a ma intoarce cu spatele spre acel bec.
Insa intr-o noapte s-a infaptuit minunatul moment sa fie intuneric natural, deoarece si pe hol se stinsese luminile cele mari, au ramas ceva luminite obscure pe ici pe colo. Iar afara se intrerupse cateva ore curentul electric.
Minunea cea mai frumoasa a fost ca de pe patul acela de suferinta sa pot privii minunatia de luminite de pe bolta cerului. Eu aveam harul acesta, si il constientizam ca un dar nemeritat deoare ce, altii cheltuie mult sa poata vedea bine lumina de la stalpul din apropiere, deoarece probabil cerul le era imposibil. Vedeam o ”instalatie” mirifica, unele parca palpaiau altele luminau intens, iar altele plapande mijeau asa sfioase, unele mari , alele micute si dragute. atunci in acel moment mi-am amintit de pasajul din Scriptura care catalogheaza oamenii prin comparatie cu cerul si zice cam asa: „Daniel 12:3        Cei intelepti vor straluci ca stralucirea cerului, si cei ce vor invata pe multi sa umble in neprihanire vor straluci ca stelele, in veac si in veci de veci.”
La fel stelelor cerului suntem si noi, o instalatie de lumini pentru lumea in care traim, pentruu unii luminam puternic, pentru altii palpaim o scurta perioada de timp si poate pt altii doar le intrezarim cate un pic din minunatul nostru colorit.
Ohh, dar daca nu am mai stinge becurile din ”instalatia” vietii noastre si in pofida esecului am continua sa luminam, am continua sa iubim…
Oare, la final, cand vom arunca o privire peste minunatia incandescenta de colorit, oare nu ne vom umple de bucurie, si nu vom tresalta in lacrimi de veselie?
Dar daca totul ramane stins si pe langa tristetea ca tot am stins becurile, vom mai primi la final si privelistea unui negruu abolut, lipsit de orice scanteie,lipsit de orice speranta.
Oare, asta e lupta noastra sa trecem pe o viata de „low cost” cand noi ne alimentam dintr-o sursa de energie inepuizabila?
Dumnezeu nu are nevoie de amintirea mea nostalgica la ce am fost sau ce am facut candva,
ci El ma vrea in incandescanta, in fosforescenta, un adevarat spectruu al luminii din care sa nu lipseasca nici un bec din al  fiecarei etape a vietii.
Daca arzi mareste-ti puterea in Dumnezeul Luminii, fi fara grija rezistenta e la mijloc, e un Mijlocitor de neegalat,
Vrei sa vezi pana la cat poate duce rezistenta?  puneti ma la incercare a zis El uite cam asa parca: „Maleahi 3:10        Aduceti insa la  casa vistieriei toate zeciuielile, ca sa fie hrana in Casa Mea; puneti-Ma astfel la incercare, zice Domnul ostirilor, si veti vedea daca nu va voi deschide zagazurile cerurilor, si daca nu voi turna peste voi belsug de binecuvantare.”
In incheiere vreau sa raman cu gandul ancorat aici in vremurile de suferinta si de esecuri,ce nu sunt decat vremuri de pregatire, si, de aceea ele nu sunt fara sfarsit. Chiar aici pe pamant vor urma vremuri de bucurie, veselie si lumina. Acestea vor fi doar un preludiu la ce va urma. Ele ne arata ca dupa aceasta viata cu perioadele ei, in care nu avem dreptul sa stingem luminitele, vor fi bucurii vesnice in imparatia Cerului. Sa traiesc anticipat, acestei luminoase bucuri, as vrea.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

De ce ne rugam, cand ne rugam?

Mi-a placut o cugetare care spunea  ca atunci cand la meteo vremea e probabila prezenta la biserica e abundenta, iar cand vremea e precisa prezenta la biserica e slaba. Dar oare,  chiar omul sa sufere de chiar atat de multa inconstienta in cat sa isi permita sa il foloseasca pe Dumnezeu precum o mantaua in vreme grea? Am patit nu o data, sa nu pot sa simt impreuna cu cineva si sa nu pot sa ma sprijin pe umarul nimanui … dar raspunsul venea cu recea bataie pe umar : ma rog pentru tine, ca Domnul sa: … (si aici urmeaza lungul sir cu atributiuni care le dispunem  noi subordonatului nostruu sa le execute).  Ore eu ca simplu om ce as avea nevoie? Unii zic ca Dumnezeu lucreaza prin oameni… atunci de ce prin rugaciuni dam dispozitii sa faca El ce poate ar trebui noi saa facem? Si totusi ne rugam incontinuare de parca am incerca noi sa fim la carma tuturor lucruriilor. Care este scopul pentru caare ne rugam? putem sa fim chiar atat de inconstienti ca inaltand rugaciuni care ordona, nu facem nimic altceva decat sa ne jucam cu Dumnezeu. Ce e lutul ca sa ii spuna olarului cum sa il faca? Rugaciunea am inteles ca are tot felul de pasi si ca Dumnezeu nu se supara sa ii facem si cereri de exempluu cum a facut proorocul Ilie,cerand foc din cer… sunt convinsa ca nu in zadar in Scriptura Dumnezeu cere oamenilor sa il punem la incercare. toate au un scop si toate isi au vremea lor, e inutil sa ceri sanatate daca tu nu ti-o doresti cu adevarat, si nu faci nimic pentru asta. E exact ca si un sportiv care vrea sa castige premiul dar el nu face pentru aceasta nici un antrenament. Si in final ajung tot la rugaciune care e exact acelas lucruu eea e o comunicare cu Dumnezeu. Noi avem dorinta sa ajungem in prezeenta Dumnezeului cel Viu, insa nu ne antrenam pentru aceasta; daca aici nu comunicam cu El, oare ne putem permite sa avem pretentia sa comunicam cu El o vesnicie intreaga? Rugaciunea nu e modalitatea de a detine autocontrolul lucrurilor din viata noastra, rugaciunea e starea cre reflecta cine suntem noi cu adevarat in Hristos. Viata spirituala e egala cu cea umana, ca sa functioneze perfect e necesar ca toatel lanturile trofice sa functioneze perfect, chiar si rugaciunea. Am stat suficient timp in spital sa pot observa atat de bine fenomenul acela de a-L cauta pe Dumnezeu atunci cand dai de greu… si ce m-a uimit a fost salutul acela ce o mare comunitate foarte mare de religiosi il folosesc: „Doamne ajuta!”. De parca in afara spitalului nu ar putea sa foloseasca aceasta „formula magica” poate cred ca nu mai ar avea efect. Stand pe patul spitalului am inteles cel mai bine pasajul din Scriptura unde zice ca Dumnezeu da ploaia Sa si peste cei buni si peste cei rai. Si ma gandeam ca noi oamenii de multe ori mergem asa la plesneala, da poate ca „Doamne Doamne ajuta!”. Uneori ploaie chiar cade si in loc sa iti creasca tie (om neprihanit) zarzavatul in gradina ii creste vecinului (pacatos notoriu). Si atunci stai si te intrebi cum la mine nu a functionat „Doamne ajuta!” si al celalalt da.  Si aici din nou intervine intrebarea: de ce ne rugam cand ne rugam?……Eu recunosc, din agonia nebuna de a-mi detine autocontrolul vietii mele am uitat  adevaratul scop al rugaciunii; nu stiu cati nu au patit si ei asta…dar zicea cineva o chestie interesanta, ca daca vrei sa iti dai seama ca esti prost, iti trebuie totusi putina intelepciune sa iti dai seama de asta. Oare suferim noi de aceasta „prostie spirituala”, oare chair putem sa ne autoinselam ca Dumnezeu se laasa batjocorit, oare Domnul Isus cand se roaga pentru noi, o face cu atata superficialitate cum o facem noi adesea?

O sa inchei cu un gand ce mi-a venit acum in minte reflectand la rugaciune … ea e precum o planta vindecatoare care neintrebuintata in modul corect poate fii daunatoare mai mult decat bebefica. Cred ca e un gand ce sta in concordanta foarte buna cu ceea ce spunea o data Oscar Wilde: „cand zeii vor sa ne pedepseasca, ne implineesc rugaciunile”.

Asa ca sa zic: „Doamne ajuta!”?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Solitar regasit in toiul durerii mele.

In linistea zorilor acestei noi zile…, as vrea sa vin, sa cersesc de la Dumnezeu o clipa de atentie…, in care sa lase sa curga din pacea, intelepciunea si  taria Lui, deasupra inimii mele. Vreau sa privesc astazi lumea cu ochii plini de iubire…, vreau sa fiu rabdatoare intelegatoare si blanda. As vrea sa ii vad DINCOLO DE APARENTE pe copii Domnului, asa cum ii vede El. Si astfel sa nu vad decat binele in fiecare din ei. Sa imi inchid  urechile mele fata de orice calomnie…, sa imi pazesc limba de orice vorbire de rau…, sa nu ramana in mintea mea decat gandurile care binencuvanteaza. Sa fiu atat de binevoitoare si voioasa…, incat toti acei care se apropie de mine sa simta prezenta Sa…, sa ma imbrac  cu frumusetea Sa si sa fac ca dealungul zile sa Il vestesc lumii… si sa luminez  ca o faclie in noapte.

amin.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Ti-ai perdut nufarule, din nou, cate o petala.

A mai trecut un nufar prin fatza Ta Parinte

Era asa de zdrentuit si-n vechi vesminte

Ti-a lasat o petala rupta in al vietii zbucium

Si acum pluteste spre lava ce il mistuie in scrum

Traiesc in lumea asta pe o apa asa ciudata, nu e ca orisicare alta,e diferita e incalzita de un cuptor cred.Ma plimb deasupra apei , incercand sa nu ma afund, si in acest zbucuim trist cate o petala-mi piere, am sa o las aici …

M-am baricadat in inima mea atat de tare incat nu mai vreau in mod voluntar sa nu mai las nici o fisura in zidul inimii mele.Cel putin o vreme vreau liniste profunda sa inot in sinea mea sa aranjez polenul si pistilul sa-l indrept… si nimic de la niimeni sa nu mai astept.

TRADARE e termenul cel mai exact ce persista in inima-mi mereu doar despre asta imi fredoneaza inima imnuri.

o lacrima mai poatee sa imi cada…dar si ea ce rost mai are acum?

Oamenii se inseala unii pe altii asa cum scriam altadata in alt loc, tot ce facem de la periatul dintilor pana la bomba atomica sau a purta un tricou anume totul e doar spre a atrage atentia asupra noastra , si bine inteles nu contest si celelalte scopuri pentru dinti sanatatea , bomba atomica pentru razboi , tricoul->> vestimentatia care e atat de necesara mai ales celor carora tesatura nu le este un bun amic.

Nevoind sa ma indepartez de subiect revin la tradare, digeram cu usurinta micile tradari venite din partea oamenilor, dar cand te simti tradat de Dumnezeu ce e de facut?

As vrea sa ma detasez de ideea asta si totusi de prin octombrie ma nelinisteste uramarindu-ma peste tot. Nu am crezut niciodata ca in inima mea exista asemenea teren prielnic pentru a se dezvolta un astfel de sentiment. E simplu sa mergi prin credinta cand primesti raspuns la toate, mai devreme sau mai tarziu.

Insa mie mi-e teama ca nici nu imi doresc cu adevarat raspunsul la toate intrebarile ce le am. Asa suntem noi punem intrebari multe carora nu indrasnim cu adevarat sa le auzim raspunsul. Rugaciuni inaltate cu credinta si raspunsul vine de indata, persoana respectiva pleaca la odihna vesnica, apoi alte rugaciuni inaltate si la fel raspunsul vine de indata in loc de vindecare …amputatie. Apoi rugaciuni pentru casnicii…raspunsul->inevitabilul se produce, divort.

Sa caut motive, cauze din pricina carora raspunsul asteptat e doar raspunsul contrar? ah, am obosit in aceasta….

nee, prefer o baricada a inimii mele… sunt satula pana la refuz si de raspunsuri asteptate si de raspunsuri neasteptate, cat si de raspunsuri primite. Vise naruite … e simplu sa diger fraze de genul: asa a fost voia Domnului, sau cine esti tu lutul sa ii dai olarului lectii? Sincer ma intreb oare noi suntem chiar niste muste care in mod preferential sau aleatoriu suntem alese spre a suprota nenorocirea si urgia? In timp ce altele bine merci stau si se lafaie la soare in lapte si miere.

Sau ce nu intelegem noi vom intelege dincolo.             -Da sigur, am de ales alta optiune?

Si lungul sir al acestor asa zis sfaturi,imbarbatari poate curge in mod abundent…. asa de suprafata am ajuns sa fim, nu mai suntem capabili sa oferim o mana cu adevarat filantropa. Dar cand pustia e lunga si arida, si totul e o liniste absurda,ba mai mult arsita neneorocirilor nu neconteneste a te urma,cant totul e un vis pierdut, cum sa mai fii capabil sa te renasti din propia cenusa ce si ea e amestecata cu nisipul arzator?

De ce cu atata usurinta toti fredoneaza cantari si versete in care ma indeamna sa lupt daca peste tot mi se spune ca batalia e deja castigata? Ca apoi sa mi-se arunce cu reprosuri ieftine ca trebuia sa apuc pe cealalta cale, adica daca merg pe dreapta aud ca trebuia sa sa merg pe stanga si daca merg pe stanga sa afluu cu stupoare ca trebuia sa merg pe dreapta.

revin la titluu un nufar creste pe ape caldutze. momentan sunt pe apa in larg naufragiez constienta fiind ca in loc de acea apa calduta intr o zii poate ajunge sa fie lava, acest surogat cu doua fetze. Nimicire sau purificare?

 

Publicat în Uncategorized | 6 comentarii

Cand cerul tace (I) de Roland Dunn

De curand o buna prietena mi-a inmanat o carte excelenta. Am cautat timp prielnic sa o pot savura in liniste deoarece stiam ca e o carte buna. In ziua cand am primit-o am aruncat doar doua priviri in continutul ei in locuri diferite , si intamplator sau nu ambele locuri aveau sa imi spuna cevai nteresant. asa ca abea am asteptat sa o parcurg. Acum am sa redau doar o parte din ea sunt citate preluate din continutul ei si dragi mie, randuri si idei ce m-au atins atat de profund incat nu voiam sa le las acolo in carte.Vreau sa le rescriu aici pe blog la mine nu din dorinta de a aduce un deserviciu autorului ci din dorinta mea de a avea la indemana aceste comori transpuse in cuvinte. Astfel pot incepe cam in felul urmator:

Cand cerul tace…
de Roland Dunn

Mi-am dat seama ca unii din cei mai mari preoti pe care Dumnezeu mi-i trimisese, fusesera vestitori neobisnuiti – fara uniforma si departe de amvon – si nu ii recunoscusem pentruu ca nu aratau asa cum se presupune ca ar trebui sa arate.

Cati imparati alungaseram de la usa mea pentru ca erau invesmantati in zdrentele unui cersetor?

Astazi ne slujeste si e prezent si activ cel mai straniu slujitor dintre toti: moartea.

Stomacul meu avea mai multa intelepciune decat capul meu, spunea doctorul. Ceea ce se impunea cum era o revenire la normal.

Eram prea ocupat ca sa pot si sa  ma insanatosesc. Voiam sa ma fac bine, dar fara a-mi schimba stilul de viata. Disciplina se dovedeste a fii uneori extrem de stanjenitoare.

Ceea ce cauta el a fi un medicament care – va permite sa nu-si schimbe viata, asa incat sa poata continua sa traieasca potrivit cu pasiunile si capriciile sale si sperand in niste pastile cu efect miraculos care-l vor salva din situatia grea in care se afla, tocmai din pricina acestor capricii.

În timpul vieţii noastre scriem doua cărţi. Prima este Cartea Viselor. O scriem când suntem tineri, când viaţa ne stă înainte şi suntem nerăbdători să ne împlinim visele. Este încărcată de aventură, emoţie şi dragoste; este plină de speranţe; o profeţie a tot ce vrem să fim şi să facem.
Cea de-a doua carte o scriem când ajungem din urmă propriul viitor. Aceasta este cartea despre ceea ce am devenit cu adevărat. Este Cartea Realităţii…şi orice asemănare între cele două este pur întâmplătoare.

Forta nestiuta din noi care ne-a starnit nelinistea se dovedeste a fii insusi Dumnezeul in mainile caruia suntem, care este pentruu noi simultan, cea mai mare amenintare, dar si cel mai cert refugiu.

Cele mai crancene batalii ale noastre sunt purtate impotriva lui Dumnezeu, nu contra diavolului. Nu neg realitatea razboiului spiritual cu puterile satanice. Spun doar ca mi se pare mult mai usor sa spui „nu” diavolului, decat sa-I spui ” da” lui Dumnezeu.

Cum a observat Augustin, Iov nu a spus: „Domnul a dat si diavolul a luat”.

De ce este lupta atat de necrutatoare? Deoarece Dumnezeu doreste sa ne schimbam si noi ne opunem cu indarjire.Refuzam transformarea pe care o asteapta Dumnezeu, adica o schimbare adevarata.

Cum spunea T.S.Eliot, omul nu poate suporta mult adevar deodata, mai ales adevarul despre sine insusi. Puterea noastra de autoiluzionare(automistificare) este uriasa; acesta este modul nostruu de a supravietui.

Este coplesitor cate experiente zguduitoare putem avea si totusi , ramanem neschimbati.

Secretul victoriei este sa stii care batalie sa o pierzi.

Nu exista nici un eveniment care, singur, sa ne poata schimba viata o data pentruu totdeauuna. Nu ne rezolvam problemele vietii intr-o singura zi. Hotararile importante nu sunt luate dintr-o data, intr-un rastimp de 30 de secunde, in fata unui altar in biserica. Ele se limpezesc treptat, intr-o anumita perioada de timp, atunci  cand, suntem singuri, in intuneric.

Fugim de prezenta lui Dumnezeu, chiar si atunci cand Il slujim. Ii vorbim lui Dumnezeu, dar evitam sa-L privim in ochi, ca privirile Lui sa nu patrunda prin platosa pe care ne-am faurit-o si sa nu fim dezgoliti. Dar Dumnezeu ne urmareste si ne ajunge din urma, ne prinde doar ca sa ne binecuvanteze.

Mai curand sunt constient ca El este Cel ce lucreaza  in fiinta mea, nu eu lucrez, sunt ales, nu aleg, recrutat, nu participant activ.

Il vad pe Dumnezeu tarandu-ma pas cu pas pe drum, in timp ce eu ma zbat si tip. Ma cunosc prea bine. In sinea mea, sunt un razvratit, si daca Dumnezeu m-ar lasa singur, as fugi.

Cel mai uimitor lucruu este ca aceasta situatie imi da o pace adanca, pentru ca stiu ca Dumnezeu m-a inconjurat cu dragostea Sa si, oricat de impietrit as fii, nu ma va abandona, lasandu-ma de capul eu. Ma va urmarii cu o dragoste incapatanata care nu ma va lasa sa plec.

Necazul este ca nu pot sa vad totdeauna diferenta dintre comoara si gunoi. De-a lungul timpului am aruncat o multime de comori pentru ca la acea vreme pareau gunoaie. Toti am facut la fel.
Si, probabil, vom mai face asta, din cauza ca ne imaginam ca stim sa le deoasebim.

Vedeti, noi, oamenii avem un defect fatal: sutem incredintati  ca putem interpreta corect, cu precizie orice eveniment si orice experienta, din vietile noastre. Dar, uneori, imparatii vin la usa noastra imbracati in cersetori, si binecuvantarile poarta vesmantul blestemelor si adeseori ii gazduim pe ingeri fara sa stim cine sunt.

cele mai marete lucruri pe care le-a facut Dumnezeu in viata mea le-a facut nu dupa placul meu, ci impotriva vointei mele.

Uneori insa, ca Iacov, vedem cum, sub ochii nostrii vechitura se transforma in obiect de arta, chiar in timp ce luptam impotriva ei.

…credinta este mai mult decat puterea de a schimba lucrurile in bine.

Adevarata Putere a credintei noastre este aceea pe care lumea o numeste slabiciune, si victoria credintei noastre e aceea pe care lumea o numeste infrangere.
Hristosul pe care pretindem ca-L urmam a fost facut ” desavarsit prin credinta” (Evrei 2:10). Noi insa preferam sa traim desavarsirea prin succes. Dar harul nu va face pentru noi ceea ce n-a facut pentruu Hristos – nu ne va scutii de suferinta.

Stim foarte bine sa evadam, dar nu stim prea bine sa suferim. Sigur ca nu. Cine ar vrea sa sufere, cand ar putea evita suferinta? Condusi de acel indem atat de natural, am incercat sa transformam crestinismul intr-o religie a evadarii.

Astfel, sunt de parere ca credinta nu e neaparat puterea de a face ca lucrurile sa fie asa cum le dorim, ci mai degraba ea e curajul de a infrunta lucrurile asa cum sunt.

Resemnare inseamna sa renunt  inchizandu-ma in cochilia autocompatimirii, incapabil sa gasesc vreun sens situatiei in care ma afluu, lipsit de puterea de a lua in considerare partea buna a lucrurilor. Renunt la viata pentru ca ma tem de ea mai mult decat de moarte.

…credinta este:
Intelepciunea de a vedea comoara printre gunoaie;
curajul de a infrunta lucrurile asa cum sunt, nu asa cum am dorii sa fie;
indrasneala de a accepta acele lucruri si de a spuune: „Nu te las pana nu ma vei binecuvanta”. facand din cea mai profunda slabiciune a noastra puterea noastra cea mai mare.

Cei mai multi dintre noi ne traim vietile de parca am face doar o repetitie pentru adevarata viata. Dar, cum spunea cineva: ” Viata e ceva ce se imtampla in timp ce astepti sa inceapa viata”.

Oride cate ori santem recunoascatori pentru ceva, acel ceva l-am obtinut pierzand altceva. Orice lucruu bun are un pret.

Si, inca mai disperat e strigatul: „De ce nu pliveste Dumnezeu raul? De ce permite raului sa existe in lume si sa se insinueze in fiecare aspect al vietii?”

Sincer vorbind, nu fara ingrijorare spun asta, dar se pare ca singurul motiv pentru care Isus nu pliveste neghina(raul), este ca ar vatama graul(binele). Noi pur si simplu nu putem discerne intotdeauna cu exactitate binele de rau. Exista aici pericolul unei judecati pripite. Isus ne spune ca in aceste probleme, judecata trebuie lasata pentru sfarsitul zilei si incredintata in mana lui Dumnezeu.

Binele si raul alearga pe drumuri paralele si – de obicei ajung simultan

Noaptea lunga a asteptarii se sfarsise. Deodata cineva tipa: „Iata-l!” Desigur, e vorba de Iacov care tocmai trecuse prin vadul raului Iaboc. Dar, stati – ceva tot nu este in regula. Iacov schiopateaza. „Pare grav” , spune cineva. „Sa se fi impiedicat si sa-si fi scrintit piciorul?” Dar, pe masura ce Iacov de apropie, devine clar ca este vorba de ceva mai mult decat schiopateala. Hainele sale sunt murdare si sfasiate; fata ii este ranita, parul ravasit. Iacov arata de parca l-ar fi hartuit un caine care l-a pus la pamant. Toti alearga spre el: „Iacov! Iacov! Ce s-a intamplat?”  „Oh – spune Iacov zambind, si ochii ii stralucesc – azinoapte am fost biinecuvantat”.
Clatinand din cap, ceilaltiil privesc cum se indeparteaza schiopatand. Si cineva sopteste: „N-am vazut de cand sunt ca un crestin victorios sa arate astfel”.

Cand miracolul mult dorit, pentru care te-ai rugat si pe care l-ai asteptat, nu vine, cand nu ni se ofera ceea ce am dorit, cand minunile ni se refuza – ne urmareste aceasta intrebare, facand noptile albe sa para fara sfarsit: de ce?

Haideti s-o spunem deschis: viata nu e dreapta. Nedreptatea e prezenta in lumea noastra. Zilnic suntem confruntati cu puteri elementare si forte primare ale existentei: ” tainele intunecoase ale vietii”. Nu ne putem sustrage intrebarii: „de ce este asa?” Aceasta mica intrebare ” de ce” nu e un torent de vorbe. sunt doar doua cuvinte. Si totusi, ele pot lovi mortal sufletele noastre.Intrebarea reuseste sa starneasca mila, este inevitabila, si fireasca. Si nu e noua. Oamenii din toate timpurile, care au suferit, au infruntat acelas crunt dusman.

De fapt, ateul poseda un argument solid. „De ce” a fost dintotdeauna o intrebare incomoda, pentru ca nu are raspuns. Este copilul neascultator care necontenit contrarieaza restul familiei.

…Cand ladita aceea a fost coborata in pamant, am ingropat o data cu ea o viata intreaga de raspunsuri facile si de intrebari nerostite – in afara de una: ” de ce?” Inca incerc s-o ingrop.

Si mai sunt si din aceia , fara tact, ca cel care m-a intrebat: ” Credeti ca sinucigasii ajung in iad?”

La inceput, bineinteles, am incercat sa fiu „spiritual” si „victorios”. Refuzam sa-I pun intrebari lui Dumnezeu. Ii dadeam slava si Ii multumeam pentru toate lucrurile…… Dar zilele treceau, se faceau saptamani si saptamanile luni, si am realizat ca Ronnie(fiul sau) nu se ma mai intoarce niciodata acasa. M-am simtit inselat si tradat. Dupa ce anestezia socului a trecut, realitatea mortii sale m-a impresurat ca o ceata densa, iar in final mania inabusita si durerea au izbucnit intr-un : „De ce, Doamne?”, care era mai degraba o invinuire, decat o simpla intrebare.

Tot ce am primit ca raspuns la plansul meu, la rugaminti si amenintari, a fost o tacere desavarsita si coplesitoare – o tacere a cerului intreg.
Cred ca suferinta e ceva intim, si de aceea refuz ideea de a scrie despre ea.

Generatia  noastra a imbratisat lozinca:”toata lumea are dreptul sa stie”. ……Intimitatea a ajuns desueta.

Dar, daca jurnalistii, parlamentarii, si ghicitorii actioneaza in virtutea unei asemenea filosofii, Dumnezeu nu procedeaza la fel. El opereaza strict pe baza: „nevoii de a cunoaste”. Si, totusi ne intrebam ce este atat de extraordinar si tamaduitor in a stii „de ce”?
Mai intai, o intrebare fara raspuns deranjeaza randuiala vietii, in care credem cu strasnicie. Ne place sa credem ca traim intr-un univers organizat, unde totul are sens. Tot ce se intampla are o explicatie logica;fiecare efect are o cauza care poate fii cunoascuta.

Intr-un efort disperat de a dobandii controlul asupra vietii, ne-am reintors la ritualuri si altare( nu neaparat ritualurile si templele crestine), iar unii dintre noi la rugaciune si credinta. Pentru multi, rugaciunea si credinta nu sunt mijloace de a respecta voia lui Dumnezeu, ci sunt ritualuri si moduri de inchinare prin care putem tine sub control propiile noastre vieti. Credem ca daca le practicam cu chibziunta putem sa ne ridicam deasupra nenorocirilor si accidentelor existentei umane.

De fapt, avem nevoie de o lume ordonata pe care s-o putem tine sub control. Tot ce se intampla trebuie sa aiba o explicatie logica.

E absolut necesar sa avem o explicatie logica la absolut toate – totul sa fie clar si limpede, fiecare lucruu perfect lamurit. Viata nu poata fi un joc de proportii cosmice, un joc urias, si ofensator, pentu ratiunea umana avida de certitudini. Existenta sau disparitia noastra nu atarna de capriciile unei sorti nestatornice. O astfel de perspectiva ofera siguranta si ne tine echilibrul. Dar un „de ce?” fara raspuns ameninta si submineaza toate acestea.

Un alt motiv pentru care intrebam „de ce?”: daca putem gasi o explicatie logica, putem preintampina repetarea tragediei.

Oare nevoia stringenta de a stii de ce, nu vine din teama ca acelasi lucru ni se poate intampla si noua? Am sentimentul ca deseori cand ne rugam pentru vindecarea altuia, ne rugam de fapt pentru noi insine. E ca si cum am trimite inaintea armatei un cercetas sa vada daca bastinasii sunt pasnici. Cercetam terenul, calitatea apei. Daca Dumnezeu il vindeca pe acesta, e posibil sa faca acelasi lucruu si pentru noi.Hranim astfel speranta ca putem amana inevitabilul.

Un alt motiv pentru care intrebam „de ce?” rezida in faptul ca noi cautam sa fim iertati, absolviti de vina.

Nevoia de iertare e atat de mare, incat suntem in stare sa ne invinovatim singuri, in fata celorlalti, numai pentru ca acestia sa vina in apararea noastra si sa ne coonfirme nevinovatia.

Un alt motiv consta in faptul ca, intreband „de ce?”, cautam defapt o „egalizare morala”

Niciodata nu ne punem intrebari asupra lucrurilor bune, ci doar asupra celor rele.Dr. M.Scott Peck face urmatoarea observatie: „E ciudat. De nenumarate ori am fost intrebat de pacienti sau de cunostiinte: Dr.Peck, de ce oare exista raul in lume?” Dar nimeni nu m-a intrebat in toti acesti ani: De ce exista binele in lume?”

De ce il invinuim pe Dumnezeu de lucrurile rele care ni se intampla? ……Niciodata nu ne punem intrebari asupra lucrurilor bune din viata, numai asupra celor rele. Nu ramanem niciodata uimiti de bunatatea lui Dumnezeu; o primim ca si cum ni s-ar cuvenii, ca pe ceva de la sine inteles. Raul ne surprinde; bunatatea nu.

Dupa tragedie , ca sa ne refacem credinta destramata, Il chemam pe Dumnezeu sa Se explice si ar fi bine sa aiba un motiv serios pentru ceea ce a facut, nu-i asa? Dar adevarul este ca Dumnezeu, fiind Dumnezeu, nu are nevoie sa-Si explice nimanui faptele.

Si insfarsit, cel mai important motiv: intrebam”de ce?” pentru ca nu putem traii in mister, in necunostinta de cauza. Aceasta epoca a televiziunii, a computerului a declarat ca misterul e inacceptabil, totul, orice, trebuie, descompus, radiografiat, fotografiat, identificat si clasat.Cand intrebam „de ce?”, ceea ce cautam defapt e o explicatie simpla, clara, prompta, banala, pentru ce s-a intamplat, care sa ne ajute sa scapam de povara gandirii sau de taina care ne deranjeaza.

Dar intr-o zi, pe cand ma straduiam sa rezolv aceasta problema, un gand tasni din adancul fiintei mele: Daca nu pun intrebarea corecta?

Sa nu ma intelegeti gresit.Sunt convins ca atunci cand vom fi de cealalta parte a eternitatii, cea insorita, si vom cunoaste totul pe deplin asa cum santem cunoscuti si noi in chip desavarsit, vom fi deacord cu tot ce a facut Dumnezeu: „Da, asa a fost cel mai bine. Acum cand vad lucrul acesta”. Vom fii impacati si nu vom mai avea nici un motiv de nemultumire. Pana atunci insa un raspuns primit aici valoreaza cat o duzina in cer.
De aceea a intreba „de ce?” e gresit, fiindca la urma urmei nu aduce solutii.

Pe masura ce cunoasterea lui Dumnezeu si partasia noastra cu El se adancesc, si increderea noastra in El se mareste, si cu cat credem mai mult in El cu atat mai putin avem nevoie sa intelegem. O data ce recunoastem aceasta, dobandim si pacea launtrica.

Philip Yancey spune pe buna dreptate: „Cred ca in Biblie important nu este sa privesti inapoi ca sa aflii daca Dumnezeu este raspunzator si sa-L acuzi… Important este sa privesti inainte la ce poate face Dumnezeu din ceea de pare a fi o nenorocire”.

E nevoie sa invatam sa descoperim supranaturalul in normal. Sa credem ca rasaritul soarelui este tot atat de mult lucrarea lui Dumnezeu ca si invierea lui Lazar. Ambele evenimente sunt copii aceluiasi Tata.

Elizabeth Barrett Browning scria: „Pamantul  e ticsit de cer si in fiecare tufa arde Dumnezeu, dar numai cel care vede aceasta isi scoate incaltamintea. Ceilalti stau in jurul tufei si culeg coacaze.

Publicat în Uncategorized | Etichetat | Lasă un comentariu